Aspecte interplanetare/interzodiacale în astronomologie

• Aspectele interplanetare sau interzodiacale constituie unghiurile ce se formează între două sau mai multe elementele de interes de pe cercul astrologic. De remarcat este faptul că aceste aspecte se utilizează deopotrivă în astronomie şi în astrologie, cu precizarea că în astronomie se vorbeşte strict despre unghiuri între corpuri cereşti, fără referire la zodii. În ceea ce priveşte constelaţiile zodiacale, este cunoscut că fiecare din acestea ocupă un arc de cerc de 30° pe ecliptică (360°/12 zodii), cu toate că există constelaţii extinse pe boltă (Peştii) şi constelaţii de dimensiuni aparente mai reduse (Berbecul). În astrologie, fiecărei zodii, indiferent de mărimea ei obsevată de pe Pâmânt, i se atribuie acelaşi arc de cerc, prin urmare, cele 12 sectoare formate sunt egale şi se consideră ca fiind arii de influenţă ale zodiilor respective. Pornind de la această împărţire, se definesc 7 aspecte principale între zodii, ca fiind unghiuri multiple de 30°, începând de la 0°, după cum se poate observa în tabelul de mai jos, în care au fost marcate cu roşu şi cu albastru sectoarele de cerc aflate în relaţia indicată. Cu mov s-a marcat gradul de suprapunere (două zodii de acelaşi fel). Semisextilul şi inconjuncţia sunt considerate în astrologie ca fiind aspecte minore. Genurile, ciclurile şi elementele astrologice vor fi detaliate într-o postare dedicată cercului astrologic. În ceea ce priveşte corpurile cereşti, aspectele dintre acestea sunt definite mai strict, fără a ţine cont de sectoarele formate de zodii. Spre exemplu, chiar dacă Soarele unei persoane este la 0° în Berbec, iar Soarele alteia la 30° în Taur, se consideră că cele două zodii se află în relaţie de semisextil (30°). Concret, însă, unghiul format de cele două poziţii ale Soarelui, prin suprapunerea hartilor,  este de 60°, ceea ce indică un aspect de tip sextil. Cazul prezentat arată abaterea maximă (de 30°) ce poate rezulta datorită acestor aproximări astrologice, în cazul zodiilor. În acestă situaţie se poate afirma că cele două zodii sunt în semisextil, iar cele două poziţii ale Soarelui sunt în sextil, de aici rezultând diferenţa principală între zodii şi alte corpuri cereşti, din punctul de vedere al aspectelor. Aspectele planetare se determină alegând unghiul mai mic format de centrul cercului astrologic şi poziţiile celor două planete, urmând încadradrea rezultatului în unul din aspectele consacrate (dacă este posibil), având în vedere faptul că se pot face aproximări de cel mult 17°, aceste limite de toleranţă fiind cunoscute sub denumirea de orburi planetare. De exemplu, dacă pe o hartă ar apărea Soarele la 47° în Berbec şi Jupiter la 30° în Taur, s-ar putea spune că aspectul dintre cele două este de semisextil (cu un orb de 17°). În practică însă, aceasta ar fi o aproximare exagerată, întrucât în cazul planetelor grele se folosesc orburi mai mici, de 5-7° (dacă aspectul este format între două planete cu orburi diferite, limita de toleranţă aplicabilă aspectului se va determina făcând media celor două orburi). Uneori se utilizează şi unghiuri intermediare (ce nu sunt multipli de 30°), cum ar fi semiquintilul, novilul, semicuadratură, quintilul, trioctilul şi quindecilul (de expemplu, dacă avem Venus la 3° în Berbec şi Marte la 13° în Taur, putem spune că relaţia dintre cele două planete este de novil, adică 40°). Aspectele existente între planetele de pe o hartă natală pot fi sintetizate cu ajutorul unui tabel special, numit aspectarium.

Punctele arabice în astronomologie

Punctele arabice pot fi considerate nişte poziţii de cumpănă energetică ale temei astrale. Aceste elemente au fost propuse de către arabi, astăzi fiind cunoscute drept surse de informaţii auxiliare, utilizate în vederea aprofundării studiilor astrologice, cu precădere în situaţii în care unele aspecte ale temei natale necesită clarificări sau unde intervin conrtradicţii. Nu există influenţe clar dovedite ale acestor puncte, importanţa lor depinzând de ponderea calitativă pe care astrologul le-a atribuie în procesul interpretării (se consideră că punctele arabice au un mai mare impact asupra destinelor în situaţiile în care formează unghiuri fundamentale cu plantetele din tema natală). Cert este că nu poate fi efectuată o analiză corectă doar pe baza acestor elemente. Există mai multe tipuri de puncte arabice:

 - punctul de noroc, completat de punctul de spirit
 Punctul de noroc (PN), cunoscut şi sub numele de Pars Fortunae, este considerat cel mai important punct arabic, fiind asociat cu succesul obţinut prin eforturi proprii, precum şi cu evoluţia nivelului de conştiinţă prin intermediul energiilor manifeste (reprezentate de Soare) şi a celor nemanifeste (reprezentate de Lună). Poziţia PN se determină cu formula:

                                       PN  = Ascendent (Cuspida Casei I) + Lună - Soare,
pentru care este nevoie să fie cunoscute poziţiile ascendetnului, a Lunii şi a Soarelui pe cercul astrologic, iar apoi se recalculează în funcţie de 0° Berbec, pentru a fi măsurate în unităţi echivalente, pornind de la acelaşi reper. De exemplu, pornind de la ipoteza ca pe harta natală ascendentul se află la 12°39' în Leu, Soarele la 25°20' în Capricorn, iar Luna la 6°51' în Balanţă, prima etapă în vederea determinării PN ar fi conversia acestor poziţii, luând ca reper comun 0° Berbec. Făcând transformările necesare, ar rezulta că ascendentul este pe cerc la 132°39' faţă de acest reper (30° din Berbec + 30° din Taur + 30° din Gemeni + 30° din Rac + 12°39' din Leu), Soarele este la 295°20' (30° din Berbec + 30° din Taur + 30° din Gemeni + 30° din Rac + 30° din Leu + 30° din Fecioară + 30° din Balanţă + 30° din Scorpion + 30° din Săgetător + 25°20' din Capricorn), iar Luna este la 186°51' (30° din Berbec + 30° din Taur + 30° din Gemeni + 30° din Rac + 30° din Leu + 30° din Fecioară + 6°51' din Balanţă). Aplicând formula Punctului Norocului, vom obţine:
                                                                   PN = 132°39' + 186°51' - 295°20' =
                                                        318°90' - 295°20'  = 319°30' - 295°20' = 24°10',
prin urmare, PN se află la 24°10' în Berbec (deoarece gradele obţinute au fost măsurate începând cu 0° Berbec, iar rezutlatul va fi adăugat acestui reper).
             Punctului de spirit (PS) îi sunt atribuite conotaţii referitoare la originile nativului, la influenţele trecutului şi modul în care acestea se reflectă în situaţii prezente, felul în care s-au consumat diferite etape existenţiale, rămânând efectele vizibile ale factorilor nemanifeşti (formula de calcul arată faptul că punctul de spirit se alcătuieşte din elementele manifeste-reprezentate de Soare, din care se elimină cele ce ţin de subconştient - reprezentate de Lună). Se consideră că destinul omului porneşte de la punctul de spirit (un punct iniţiatic) şi tinde spre punctul norocului (un punct al desăvârşirii). Formula de calcul a punctului de spirit este următoarea:
                                                                  PS = Ascendent (Cuspida Casei I) + Soare - Lună
                    Preluând datele din exemplul precedent, putem determina şi poziţia PS pe harta natală, înlocuind elementele cunoscute în formula de mai sus:
                                                                  PS = 132°39' + 295°20' - 186°51' =
                                                                        472°59' - 186°51' = 286°8',
prin urmare PS se află la 16°8' în Capricorn (deoarcece 286°/30° înseamnă 9 sectoare de cerc, rest 16, adică se parcurge cercul până la completarea celei de-a noua zodii de la Berbec - aceasta este Săgetătorul - iar restul de 16° constituie deja parte din Capricorn; se adaugă apoi şi cele 8'). În cazul în care rezultatul ar fi negativ, gradele obţinute se scad de la 0° Berbec, adică unghiul obţinut se măsoară de la acest reper, în sens direct.

               - punctele de solstiţiu sau antiscionii sunt în număr de două (Vertex şi Antivertex), poziţia primului fiind determinată prin intersectarea eclipticii cu verticala de vest (cercul mare ce trece prin Zenit, Nadir şi punctul cardinal Vest) la momentul naşterii, iar poziţia celui de-al doilea, prin opoziţie (sau prin intersectarea eclipticii cu prima verticală, cea de Est). În funcţie de locul şi de momentul naşterii, cele două puncte imaginare de pe bolta cerească se pot identifica cu  punctele prin care trece Soarele la data solstiţiului de vară (în jurul datei de 22 iunie) şi, respectiv, la data solstiţiului de iarnă (în jurul datei de 22 decembrie), de unde şi denumirea de puncte de solstiţiu. În astronomie, ele sunt notate cu simbolurile ε şi ε' (vezi Sfera din jurul sferei). Vertexul este simbolizat printr-o cruce, indicând un domeniu de răscruce, de schimbare, de cumpănă, în corelaţie cu zodia şi cu casa astrologică în care se află. Antivertexul poate fi considerat drept finalizare a unei etape, punctul în care ciclul existenţial generat iniţial se încheie, pentru a lăsa loc altuia.

               - puncte intermediare sau de mijloc sunt elemente de cumpănă între energii planetare, mărci ale echilibrării aspectelor ce rezultă între diferite corpuri cereşti, indiferent de natura acestora. Există numeroase asemenea puncte (punctul arabic al nesincerităţii, al bolii, al căsătoriei, al frustrării, al raţiunii etc). Poziţia fiecăruia se poate determina printr-o formulă de calcul asemănătoare cu cea a punctului de noroc sau a punctului de spirit. În general, pentru efectuarea calculelor este nevoie de cunoaşterea poziţiei cuspidelor caselor astrologice (notate cu H1, H2, H3, ..., H12), de poziţia planetelor din tema natală şi de poziţiile dispozitorilor caselor astrologice (notate cu D1, D2, D3, ..., D12). Dispozitorul unei case astrologice este planeta care guvernează respectiva casă (planeta care guvernează zodia asociată casei respective), chiar dacă pe harta natală se poate ca aceasta să fie ocupată de o altă planetă. Principalele puncte arabice şi formulele de calcul aferente sunt sintetizate în tabelul următor:

Stelele fixe în astronomologie

Stelele fixe au constituit obiectul de studiu al astrologilor încă din antichitate, când au fost catalogaţi peste 1000 de aştri, despre care se credea că nu se deplasează în spaţiu. Se considera că mai ales cele de magnitudini mari (de 1 sau 2) au influenţe remarcabile (favorabile sau nefavorabile), în funcţie de poziţiile lor pe hărţile astrale. Ulterior, s-a adeverit că nu doar planetele au o mişcare incontestabilă în Cosmos, ci şi stelele, deşi modificarea poziţiei acestora este percepută ca fiind subtilă, comparativ cu cea a corpurilor cereşti (se pare că se deplasează în medie cu 1° la 72 ani). În rând cu schimbările la care sunt supuse stelele, se produc alterări ale formelor ce servesc identificării constelaţiilor, în decursul zecilor de mii de ani. Cine ar recunoaşte constelaţia Ursa Mică, peste 50000 de ani? Cele mai importante stele fixe cunoscute încă din antichitate, precum şi semnificaţiile atribuite lor sunt prezentate în tabelul de mai jos. Ma există şi alte stele considerate fixe, precum Arcturus (din constelaţia Boarul), Aldebaran (Taurul), Castor (Gemenii), Deneb (Lebăda), Markab (Ursa Mare), Pollux (Gemenii), Rigel (Orion), Sirius (Câinele Mare), Vega (Lira). În astrologia modernă, se consideră că stelele fixe au efect asupra destinului atât timp cât ele se găsesc în puncte-cheie ale astrogramelor (formează aspecte majore cu Ascendentul/Descendentul cu Mijlocul Cerului/Fundul Cerului sau cu unele planete).

Luna neagră şi nodurile lunare în astronomologie

• Luna neagră (Lilith) este, de fapt, Pământul negru! Punctul de pe boltă cunoscut sub denumirea de Lilith este impropriu supranumit Luna neagră, deoarece el întruchipează cel de-al doilea focar al orbitei lunare, cel neocupat de Pământ. Practic, satelitul natural al Terrei descrie în jurul acesteia o orbită eliptică (la fel ca toate planetele), elipsa având două focare, unul din ele ocupat de Pământ, iar celălalt, gol. Acest vid este considerat în astrologie un fel de anti-Pământ, un punct orb, de unde şi noţiunea de Pământ negru, în locul căreia se foloseşte, totuşi, cea de Lună neagră, întrucât determinarea pe cer a poziţiei acesteia porneşte de la orbita Lunii. Lilith constituie un element important în întocmirea hărţilor astrologice, fiind considerat un element karmic cu influenţe malefice.

• nodurile lunare sunt cele două puncte imaginare (Nodul Nord-NN şi Nodul Sud-NS) de pe cer în dreptul cărora orbita lunară (vizibilă de pe Pământ de-a lungul unui an) întâlneşte orbita solară (ecliptica). Diferenţierea celor două noduri în Nord şi Sud se face pornind de la orbita Soarelui, care este considerată plan fundamental, la care se raportează orbita celui de-al doilea astru (în acesta caz, Luna). Există şi noduri planetare (obţinute prin intersectarea eclipticii cu orbitele diferitelor planete, observate de pe Terra într-un an). Cunoscând faptul că ambii aştri se deplasează aparent în sens indirect, se consideră că Nodul Nord se află la intersecţia celor două planuri, în punctul în care al doilea astru trece de la latitudini cereşti sudice la latitudini cereşti nordice (vezi Sfera din jurul sferei), iar Nodul Sud, invers. Cele două puncte astfel determinate se află întotdeauna în opoziţie. De exemplu, dacă NN este în Peşti, NS se va afla cu siguranţă în Fecioară. Poziţia nodurilor se modifică în decursul anilor, astfel încât cele două puncte se schimbă între ele într-o perioadă de 9 ani (nodurile se deplasează cu 180°) şi revin în poziţia iniţială după 18 ani (nodurile descriu un cerc complet, 360°). În astrologie, nodurile sunt considerate elemente de natură karmică, linia ce le uneşte fiind cunoscută în literatura de specialitate ca linie a destinului sau Axă a Dragonului ce uneşte Capul Dragonului (Caput Draconis, echivalentul NN) cu Coada Dragonului (Cauda Draconis sau NS), respectiv, Rahu şi Ketu (în astrologia indiană). Nodul Sud reprezintă trecutul karmic, încărcătura spirituală cu care un nativ vine pe lume, deschizând calea spre noi încercări, reveniri asupra esecurilor în calea evoluţiei. Nodul Nord este simbolul viitorului karmic, al destinului implacabil care devine însăşi viaţa nativului şi care decurge din experienţe consumate. Prin urmare, nodurile sunt opuse atât fizic, cât şi în ceea ce priveşte semnificaţia acestora, ele fiind elemente complementare, ce permit perfecţionarea evoluţiei sprirituale prin conturarea unui parcurs karmic de-a lungul ciclurilor de 9 şi de 18 ani, în care sunt permise reconsiderarea unor decizii şi revenirea asupra unor fapte.

Planetele în astronomologie

Planetele (din grecescul aster planetes, însemnând stea rătăcitoare) sunt corpuri cereşti fără lumină prorpie şi ce nu produc energie prin fuziune nucleară (precum stelele), care gravitează pe orbite eliptice în jurul unei stele, ce reprezintă centrul sistemului stelar respectiv. Sistemul Solar face parte din Galaxia Căii Lactee, fiind compus din 8 planete (Pluton este considerată planetă pitică din anul 2006) care se rotesc în jurul Soarelui pe orbite eliptice, în sens direct. De asemenea, cele 8 corpuri cereşti se rotesc în sens direct şi în jurul axelor proprii, cu excepţia planetelor Venus şi Uranus, care se rotesc în sens retrograd. În antichitate, ultima planetă din Sistemul Solar era considerată Saturn (practic, se cunoşteau planetele Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn). Acestea, exceptând Pământul şi adăugându-se Soarele şi Luna au constituit temeiul denumirii zilelor săptămânii. Cele 7 corpuri cereşti au fost asociate de-a lungul timpului celor 12 zodii, ţinând cont de corespondenţe între energiile şi vibraţiile celor două categorii. Astfel, Soarele şi Luna au fost desemnate ca guvernatori pentru câte o zodie, iar celelalte corpuri cereşti, în număr de 5, pentru restul de 10 zodii, fiecare planetă devenind, astfel, guvernatoare a două zodii, în mod concomitent, manifestându-şi energia diurnă printr-una din zodii şi pe cea nocturnă, prin cealaltă. Ulterior, descoperirea a încă 3 planete (Neptun, Uranus şi Pluto) a produs modificări ale sistemului cunoscut în antichitate, având ca rezultat teoria astrologică existentă şi în prezent, în care unele zodii sunt guvernate de câte 2 planete (Scorpionul, Vărsătorul şi Peştii).

 În studiul hărţilor natale, este esenţială înţelegerea modului în care vibraţiile diferitelor planete se manifestă prin semne, unele semne favorizând fluxul energetic, iar altele blocându-l, de aici apărând noţiunile de demnităţi şi detrimente. Se consideră că o planetă este în demnitate atunci când raportul dintre aceasta si zodia în care se află este de domiciliu, exaltare sau trigonocraţie. De asemenea, o planetă este în relaţie de detriment cu o zodie dacă între acestea se formează un raport de cădere sau de exil. O relaţie oarecum neutră este considerată cea de peregrinaj. Se spune că o planetă este în domiciliu atunci când aceasta se află în poziţie normală de guvernare, această situaţie favorizând manifestarea optimă a influneţelor planetei. Exaltarea unei planete presupune o poziţie care implică accentuarea influenţelor sale, pornind de la raportul dintre semnul guvernat de planeta respectivă şi semnul în care apare pe harta natală (se consideră că o planetă este în exaltare într-un semn dacă relaţia dintre acest semn şi cel guvernat de planetă este de sextil, deci un unghi de 60°). O planetă se află în cădere dacă forţa sa este mult diminuată, aspectul fiind mai degrabă disonant, însă o parte din influneţe se mai pot face simţite (este cazul în care semnul guvernat de planetă şi cel în care aceasta apare pe harta natală este de 90°, deci cuadratură). Exilul este starea opusă celei de guvernare, vibraţiile planetei aflate în această poziţie fiind, practic blocate, de unde şi denumirea detrimentului (unghiul format de semnul guvernat de planetă şi de semnul în care aceasta este situată pe harta natală este de 180°, adică opoziţie). Trigonocraţia este un aspect favorabil, ce permite exercitarea armonioasă a influnţelor planetare, apropiindu-se de mediul optim (o planetă este în trigonocraţie într-un semn dacă aspectul dintre semnul respectiv şi cel guvernat de planetă este de trigon, 120°). Peregrinajul presupune o poziţie ce nu se regăseşte între cazurile prezentate anterior (adică presupune un unghi de 30° sau de 150°).

Una din primele variante în legătură cu demnităţile şi detrimentele planetare a fost prezentată de Ptolemeu într-un tabel în care erau trecute poziţiile de domiciliu, exaltare, exil şi cădere, pentru cele cinci planete cunoscute atunci, la care se adăugau Soarele şi Luna. După cum se poate vedea în acest tabel, la semnul Berbecului, spre exemplu, în exaltare figurează Soarele, adică guvernatorul zodiei Leu, cu care Berbecul se află în raport de trigon (un unghi de 120°). Pe acest principiu, s-ar putea afirma că Soarele în Berbec este în trigonocraţie (o poziţie care nu este surprinsă în tabelul lui Ptolemeu pentru niciunul din semne) şi nu în exaltare (în această poziţie aflându-se Mercur, ca guvernator la zodiei Gemeni şi Uranus, ca guvernator al zodiei Vărsător). De asemenea, în ceea ce priveşte căderea, ultima coloană a tabelului nu este completată pentru unele semne, cu toate că pentru fiecare din acestea există cel puţin o planetă ale cărei influenţe să fie de natura acestui detriment în zodia respectivă (cu excepţia zodiei Peşti, la care detrimentul căderii este discutabil). Asemenea lacune apar şi la coloana în care este trecută exaltarea. Se mai poate observa şi faptul că în viziunea lui Ptolemeu atât pentru Rac, cât şi pentru Leu, planeta aflată în exil este Saturn (în calitate de guvernator a două semne, cum era considerat în acea vreme: al Capricornului şi al Vărsătorului). Pornind de la unghiurile descrise anterior pentru fiecare demnitate şi detriment, s-a întocmit un nou tabel, având pe orizontală planetele, iar pe verticală semnele. La intersecţia celor două se află demnităţile şi detrimentele corespunzătoare. În situațiile în care pentru o poziție din tabel erau mai multe opțiuni posibile, s-a ales varianta mai relevantă sub aspect astrologic. Spre exemplu, la intersecția zodiei Pești cu coloana Jupiter, a fost trecută demnitatea domiciliu, deși planeta Jupiter guvernează și zodia Săgetător, care este în aspect de cuadratură cu semnul Peștilor și, din acest punct de vedere, Jupiter în Pești ar putea fi considerat în cădere. De asemenea, un alt exemplu se referă la raportul dintre Capricorn și Mercur, cunoscând faptul că planeta guvernează atât Gemenii, cât și Fecioara (între Capricorn și Gemeni, aspectul este de inconjuncție - 150°, iar între Capricorn și Fecioară aspectul este de trigon - 120°). Prin urmare, alegerea s-a făcut între cazurile peregrinaj și trigonocrație, alegându-se cel din urmă, întrucât primul presupune un aspect minor, mai puțin semnificativ. Rezultatele studiului sunt cuprinse în următorul tabel:

Deși în decursul deceniilor ce au urmat după descoperirea lui Pluton (în anul 1930), studiile din domeniu nu au confirmat existența altor planete dincolo de aceasta, concluzia aproape unanimă fiind aceea că Sistemul Solar ar fi înconjurat de vid. Cu toate acestea, unii astronomi sugerau în aceeaşi perioadă existenţa unei populaţii de corpuri cereşti aflate dincolo de Neptun. La scurt timp după descoperirea lui Pluton, astronomul american Frederick C. Leonard s-a problematizat asupra posibilităţii ca evenimentul să abiă menirea de a scoate la lumină prima serie de corpuri, pe care le denumea ultra-neptuniene, având aceeaşi natură ca şi Pluton şi care ar fi fost descoperite în viitorul apropiat. În anul 1943, astronomul irlandez Kenneth Essex Edgeworth, într-un articol publicat în Journal of the British Astronomical Association, a emis ipoteza că regiunea exterioară Sistemului Solar ar fi ocupată de un număr vast de corpuri cereşti de mici dimensiuni, comparativ cu planetele, şi care, deviind periodic de la orbitele lor iniţiale, s-ar putea abate pe traiectorii ce pătrund în Sistemul Solar, devenind astfel comete. În 1951, în articolul revistei Astrophysics, astronomul american Gerard Kuiper dezbătea exstenţa unui asemenea brâu de corpuri cereşti, ce s-ar fi format în evoluţia timpurie a Sistemului Solar, un fel de disc, a cărui componenţă ar fi fost în cele din urmă împrăştiată de către Pluton în exterior, către Norul Oort (se presupunea că Pluton are dimensiuni similare cu cele ale Terrei). Această ipoteză a îmbrăcat numeroase alte forme anii ce au urmat. În anul 1962 fizicianul candadian Alastair G.W. Cameron vorbea despre existenţa unei mase incomensurabile de corpuri de dimensiuni reduse, aflate în exteriorul Sistemului Solar. În 1962 astronomul american Fred Whipple, cunoscut pentru faimoasa teorie a bulgărelui de zăpadă murdar privind structura cometelor, afirma că un brâu de comete ar avea o masă suficientă pentru a putea produce perturbaţiile orbitei lui Uranus, atributie până atunci ipoteticei Planete X. În 1977 astronomul american Charles T. Kowal a descoperit un corp ceresc înghețat, având orbita între Saturn și Uranus, acesta fiind apoi cunoscut sub denumirea de Chiron. Evenimentul a fost urmat în 1992 de identificarea unui alt obiect cu orbită similară - Pholus - moment care a marcat începutul unei noi etape în demersul studiului cometelor (în prezent, este recunoscută existența unei întregi populații de comete cu orbite între Jupiter și Neptun, acestea fiind denumite centauri în literatura de specialitate). Aprofundarea cercetării cometelor a scos la iveală numoeroase indicii cu privire la existența unei centuri de corpuri cerești în afara Sistemului Solar. Încă din anul 1950, astronomul olandez Jan Oort lansase ipoteza prezenței în afara planetelor cunoscute a unei regiuni de reconstituire a cometelor, având aspectul unui roi sferic, ce avea să fie cunoscut ulterior sub denumirea de Norul Oort. Cu toate acestea, în anii '70, a fost pusă la îndoială posibilitatea provenienţei cometelor (în special a celor periodice) în mod nemijlocit din Norul Oort, ajungându-se la concluzia că numărul mare al cometelor observabile de pe Terra putea fi pus numai pe seama existenţei unui brâu de comete în jurul Sistemului Solar, acesta având o lăţime cuprinsă între 35 şi 50 de unităţi astronomice. În anul 1988 o echipă de astronomi canadieni, formată din Martin Duncan, Tom Quinn şi Scott Tremaine, a realizat o serie de simulări computerizate pentru a determina dacă toate cometele periodice ar fi putut proveni strict din regiunea Norului Oort. Cercetările au arătat că originea majorităţii cometelor periodice este alta decât Norul Oort, fiind mai adecvată ipoteza provenienţei corpurilor cereşti dintr-o zonă mai apropiată de Sistemul Solar, având aspectul unei centuri, caz în care rezultatele simulărilor se reflectau în observaţiile astronomice privind cometele. Se pare că presupusa centură ar fi fost denumită de către Tremaine Centura lui Kuiper, datorită asocierii numelui astronomului cu noţiunea de centură de comete, ambele apărând în aceeaşi frază dintr-un articol de specialitate aparţinându-i lui Julio Fernandez. În 1987, astronomul britanic David Jewitt, alături de Jane Luu, a demarat cercetări în vederea descoperirii unui eventual corp ceresc, cu orbită situată dincolo de Pluton, în 1992 acestea având drept rezultat observarea primului obiect recunoscut ca aparţinând Centurii lui Kuiper (KBO - Kuiper Belt Object), fiind denumit 1992 QB1 (de unde şi denumirea ulterioară de cubewano, dată corpurilor cereşti din această categorie). În prezent, se cunosc numeroase categorii de planete minore distante, după cum se poate observa în imaginea de mai jos:

Termenii din schema se definesc după cum urmează: 

• obiecte Cis-Neptuniene (CNOs)  = practic, toate corpurile cereşti care se află în perimetrul interior al orbitei planetei Neptun și dincolo de orbita planetei Jupiter. Cu toate acestea, termenul este folosit cu precădere pentru desemnarea acelor planete minore distante diferite de cele Trans-Neptuniene, altfel spus, se referă la acele obiecte cosmice care orbitează în jurul Soarelui, având traiectorii inclusiv până în drept etul celei neptuniene, situate, totodată în exteriorul orbitei planetei Jupiter. Din această categorie fac parte subdiviziunile centaurilor și a troienilor neptunieni.
  • centauri = corpuri cereşti Cis-Neptuniene de dimensiune relativ redusă, ce orbitează în jurul Soarelui, în regiunea dintre planetele Jupiter şi Neptun, intersectând orbita uneia sau a mai multor planete gigante. Caracteristicile centaurilor sunt similare atât cu cele ale asteroizilor, cât şi cu cele ale cometelor (de unde şi denumirea dată acestor obiecte cosmice, indicând natura lor hibridă). Se estimează că în Sistemul Solar există aproximativ 44000 de centauri cu diametrul mai mare de 1 km. Cei mai reprezentativi centauri din Sistemul Solar sunt: Amycus, Bienor, Hylonome, Chariklo, Absolus, Nessus, Pholus, Chiron etc.
  • troieni neptunieni = obiecte cosmice Cis-Neptuniene care se rotesc în jurul Soarelui, având perioade de revoluţie şi orbite identice cu cele ale planetei Neptun (se află în raport de rezonanţă de 1:1 cu Neptun - durata mişcării de revoluţie neptuniene este aceeaşi cu a unui troian neptunian), situate în punctele Lagrange 4 şi 5 ale orbitei lui Neptun. În prezent se cunosc 9 troieni neptunieni, din care 6 orbitează în jurul Soarelui, fiind situate în zona celui de-al patrulea punct Lagrange - L4 (la 60° măsurate pe orbita neptuniană, înainte de Neptun), iar 3 aflându-se în regiunea celui de-al cincilea punct Lagrange - L5 (la 60° după Neptun).

•  obiecte Trans-Neptuniene (TNOs) = toate obiectele cosmice cu orbită în jurul Soarelui, situate dincolo de orbita lui Neptun (cu semiaxa mare de dimensiune superioară celei a planetei Neptun). În prezent se cunosc peste 1.200 de corpuri Trans-Neptuniene. Cele mai mari astfel de corpuri cereşti sunt Eris şi Pluton, urmate de Makemake şi Haumea. Obiectele Trans-Neptuniene se clasifică în obiecte din Centura Kuiper, obiecte din discul împrăştiat, obiecte detaşate şi obiecte din Norul Oort.
• obiecte din Centura Kuiper (KBOs) = corpuri cereşti Trans-Neptuniene situate în Centura Kuiper. Obiectele din Centura Kuiper (KBOs) se împart în obiecte clasice şi în obiecte rezonante.
• obiecte clasice din Centura Kuiper (cubewanos) = corpuri cereşti din Centura Kuiper cu orbita de excentricitate redusă, aflate dincolo de Neptun şi care nu se caracterizează prin rezonanţă orbitală cu Neptun. Obiectele din această categorie au axele semi-majore cu dimensiuni cuprinse între 40 şi 50 u.a. şi înclinaţii pe orbită reduse, asemenea planetelor clasice. Câteva exemple de cubewano sunt: Makemake, Quaoar, Varuna, Chaos, Logos, Deucalion, Borasisi, Teharonhiawko, Huya etc.
• obiecte rezonante din Centura Kuiper = obiecte cosmice din Centura Kuiper, aflate în rezonanţă orbitală cu Neptun, adică perioadele de revoluţie ale corpurilor din acestă categorie pot fi exprimate în relaţii bazate pe numere îtregi, pornind de la perioada de revoluţie a lui Neptun (de ex 3:2, 2:1 etc). Corpuri rezonante se găsesc şi în discul împrăştiat. Obiectele rezonante din Centura Kuiper se clasifică în categoriile principale ale plutinilor şi twotinilor.
• plutini = corpuri cereşti rezonante din Centura Kuiper, cu rezonanţe orbitale de 3:2 în raport cu Neptun (altfel spus, în timp ce Neptun se roteşte de 3 ori în jurul Soarelui, obiectele de tip plutino efectuează două rotaţii complete). Traiectoriile acestor corpuri intersectează orbita lui Neptun. Au perioade de revoluţie de aproximativ 247,32 ani. Cei mai cunoscuţi plutini sunt: Pluto (248,54 ani), Orcus (247,49 ani), Ixion (248,63 ani), Huya (250, 36 ani), Rhadamanthus (245,79 ani).
• twotini = corpuri cereşti rezonante din Centura Kuiper, cu rezonanţe orbitale de 2:1 în raport cu Neptun (în timp ce Neptun se roteşte de 2 ori în jurul Soarelui, un twotino efectuează o rotaţie completă). În prezent se cunosc mai mulţi plutini decât twotini. Un twotino are o perioadă de revoluţie de aproximativ 329,76 de ani.

• obiecte din Discul Împrăştiat = planete minore îngheţate ce populează o regiune îndepărtată a Sistemului Solar, având excentricităţi accentuate, de până la 0.8, înclinaţii pe orbită pronunţate, de până la 40° şi periheliul mai mare de 30 u.a. Din Discul Împrăştiat fac parte cometele cu perioade orbitale scurte, precum şi alte obiecte cosmice, cele mai cunoscute fiind candidatele la statutul de planetă pitică Sedna (cu toate că descoperitorul Sednei, Michael E. Brown, a sugerat de-a lungul timpului includerea corpului ceresc în Norul Oort, dat fiind că periheliul planetei este la 76 u.a. depărtare, iar alţi cercetători îl clasifică în componenţa obiectelor detaşate) şi Eris cu satelitul său Dysnomia. Din categoria obiectelor Discului Împrăştiat face parte şi o serie de obiecte rezonante.
• obiecte detaşate = reprezintă o clasă dinamică de corpuri cereşti Trans-Neptuniene din Sistemul Solar. Aceste obiecte cu perihelii de peste 40 u.a., cu semiaxe mari de sute de u.a. şi orbite foarte eliptice sunt suficient de îndepărtate de influenţele gravitaţionale exercitate de către Neptun, astfel încât orbitele lor sunt independente, nefiind perturbate de mişcările planetelor mari.
• obiecte din Norul Oort = se presupune că ar fi corpuri cereşti îngheţate, aflate la aproximativ 50000 u.a. de Soare, adică la o depărtare de aproape un an-lumină de astrul central (şi la aproape un sfert din distanţa până la Proxima Centauri, care este steaua cea mai apropiată de Soare). Partea exterioară a Norului Oort constituie graniţa dominanţei solare. În componenţa Norului Oort intră cometele cu perioade orbitale lungi, precum şi alte 4 corpuri cereşti de natura planetelor (dintre care unul este Sedna, potrivit unora din astronomi).

      Date privind planetele mari (Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun), precum şi informaţii referitoare la Soare şi la Lună, atât sub aspect astronomic (informaţii legate de descoperirea lor, de diametru, viteză orbitală, înclinaţie pe orbită, excentricitate, perioadă de rotaţie şi de revoluţie), cât şi sub aspect astrologic (inclusiv semnificaţia în mitologie şi simbolurile aferente) sunt sintetizate în tabelul următor:

    Date privind planetele minore (planetele pitice Ceres, Pluton, Haumea, Makemake, Eris; candidatele la statutul de planetă pitică Varuna, Ixion, Sedna, Orcus, Quaoar; centaurii Nessus, Chiron, Pholus), atât sub aspect astronomic (informaţii legate de descoperirea lor, de diametru, viteză orbitală, înclinaţie pe orbită, excentricitate, perioadă de rotaţie şi de revoluţie), cât şi sub aspect astrologic (inclusiv semnificaţia în mitologie şi simbolurile aferente) sunt sintetizate în tabelul următor:

Casele astrologice/astronomologice

Casele astrologice constituie arii de influenţă ale planetelor din spaţiul cosmic, fiind identificabile în planul orizontal al observatorului şi determinabile matematic. Reprezintă un concept complex, care pornește de la transpunerea aşa-numitelor case ale Pământului pe planul eclipticii. Pentru acest procedeu, este nevoie de determinarea poziţiei pe cerc a cuspidelor acestor case. Cuspidele constituie granițele dintre două case astrologice (sau dintre două semne zodiacale). Casele Pământului sunt în număr de 12 (numerotarea se face în sens retrograd), egal cu cel al zodiilor, şi se împart în angulare (cardinale), succedente şi cadente (respectiv, personale, materiale, sociale şi spirituale). În vederea conturării caselor pe cercul astrologic, se începe, de regulă, cu determinarea cuspidelor caselor unghiulare (casele I, IV, VII, X), deoarece acestea pot fi delimitate uşor, pornind de la intersecţia a trei planuri fundamentale: al orizontului, al eclipticii şi al meridianului locului.
După cum se poate observa în imaginea alăturată, ascendentul (A^s) şi, respectiv, a descendentul (D^s) se pot identifica în cele două puncte în care planul orizontului intersectează planul eclipticii. Poziţia pe ecliptică a acestora depinde de locului naşterii, căruia îi revine un plan al orizontului, vizibil din acel punct, perpendicular pe axa Zenit-Nadir. În vederea obţinerii intersecţiei acestui plan cu cel ecliptic, se consideră cercul mare al orizontului ce conține centrul Terrei, paralel cu cel care trece prin locul nașterii. Acest cerc îl întâlneşte pe cel al eclipticii în punctele numite ascendent şi descendent (cuspidele Casei I şi Casei VII). Tot prin locul naşterii trece planul meridian al locului, important în vederea determinării mijlocului cerului (M^c-medium coeli-cuspida Casei X) şi, respectiv, a fundului cerului (I^c-imum coeli-cuspida Casei VII), întrucât cele două puncte se află la intersecţia planului meridian cu cel al eclipticii. Altfel spus, poziţia cuspidei celei de-a zecea case se determină pornind de la linia orizontului spre zenit, până când privirea întâlneşte brâul constelaţiilor ecliptice. Constelaţia găsită astfel este cea aflată la cea mai mare înălţime pe linia eclipticii, văzută din locul naşterii, la momentul naşterii. În sinteză, ascendentul şi descendentul se află la intersecţia eclipticii cu planul orizontului, iar mijlocul şi fundul cerului se găsesc la intersecţia eclipticii cu planul meridianului locului.
           Acest mod de determinare a poziţiei pe cercul zodiacal a celor patru case prezentate anterior este îmbăţişat aproape în unanimitate de metodele de calcul cunoscute. În ceea ce priveşte celelalte case (cele succedente - II,V,VIII,XI - şi cadente - III,VI,IX,XII) s-a folosit de-a lungul timpului o varietate de metode şi modele.
             Cele mai vechi astfel de sisteme porneau de la premiza corelării caselor astrologice cu zodiile de pe ecliptică, argumentând că un asemenea mod de calcul are avantajul unei marje reduse de eroare, comparativ cu alte modele (cele cuadrante), în special în ceea ce priveşte folosirea cercului mare al orizontului în locul planului orizontal vizibil la latitudini mai mari de 60°. Din această categorie fac parte metode de domificare timpurii, precum următoarele:

1. metoda semnelor întregi  - ascendentul se determină în mod clasic, se poziţionează pe ecliptică în zodia corespunzătoare, dar cuspida Casei I glisează la 0° a zodiei respective. De exemplu, dacă am calcula cuspida acestei case ca fiind pe cercul ecliptic la 17° în Capricorn, metoda ar presupune să marcăm prin convenţie pe harta astrală A^s ca fiind la 0° în Capricorn;
2. metoda caselor egale - casele astrologice se împart la fel ca semnele zodiacale pe ecliptică, prin urmare, fiecăreia îi corespunde un arc de cerc de 30°. Ascendentul se calculează ca şi la metoda precedentă, se păstrează cuspida găsită prin calcul (de exemplu, la 17° în Capricorn), iar celelalte cuspide se vor afla fiecare la câte 30° de cea precedentă. Deci, cuspida Casei II s-ar afla la 17° în Săgetător (deoarece mai rămân 13° din Capricorn şi mai trebuie 17° din zodia următoare până la completarea distanţei de 30° de arc între două case succesive).
3. metoda caselor egale şi a semnelor întregi - este o combinaţie a celor două metode precedente, prin urmare, casele vor ocupa fiecare un arc de cerc de 30°, începând de la 0° din zodia în care se află cuspida Casei I. Dacă această cuspidă se alfă la 17° Capricorn, se va considera, prin convenţie, la 0° Capricorn. Calculând mai departe, Casa II va începe la 0° Săgetător, Casa III, la 0° Vărsător etc. 

      În aceste sisteme, M^c nu joacă întotdeuna rolul cuspidei Casei X, ci se perindă între casele din jumăteatea superioară a eclipticii, adică în intervalul format de Casa VIII şi Casa XII, în funcţie de latitudine. Variaţia poziţiei M^c decurge din faptul că, în condiţiile în care se utilizează una din primele două metode sau combinaţia lor, cel mai înalt punct de pe ecliptică, văzut din locul naşterii, nu va cădea întotdeauna în interiorul Casei X. Cele trei modele vechi nu utilizează M^c ca reper în determinarea cuspidelor, ci doar ascendentul şi, respectiv, descendentul şi zodiile de pe ecliptică. Cu toate acestea, mijlocul cerului, respectiv, fundul cerului, ca punct opus al acestuia îşi păstrează şi în cazul metodelor amintite seminficaţiile tradiţionale.

          Modelele relativ mai recente de calcul sunt cunoscute sub denumirea de sisteme cuadrante. Acestea se caracterizează prin faptul că cele patru cuspide principale (ale caselor I, IV, VII şi X) se află în relaţii de cuadratură sau careu (formează colţurile unui dreptunghi înscris în cercul ecliptcii), iar aceste cuspide se identifică cu punctele de pe boltă notate cu A^s, M^c, D^s, I^c. Există o mare diversitate de astfel de sisteme de domificare, cele mai cunoscute fiind Porphyry, Alchabitius, Regiomontanus, Placidus, Meridian, Campanus, Neo-Porphyry, Krusinski.

1. sistemul Pophyry - este cel mai vechi sistem cuadrant, datând din secolul al II-lea (prima descriere îi aparţine astrologului Vettius Valens), ce implică faptul că fiecare cuadrant al eclipticii este împărţit în trei părţi egale. Mai întâi, se află cuspidele caselor angulare, obţinându-se un cerc divizat în patru părţi egale, apoi fiecare din acestea se mai divide la câte trei sectoare identice.
2. sistemul Alchabitius - a fost propus în secolul al X-lea de astrologul arab Alchabitius şi are la bază divizarea la trei părţi egale a timpului (exprimat în grade de cerc şi în subunităţile acestora) necesar ascendentului (cuspida Casei I) pentru a ajunge în dreptul meridianului locului (respectiv, a timpului scurs până la coborârea ascendentului până la nivelul descendentului şi a dispariţiei acestuia sub linia orizontului). Se obţin cuspidele lipsă ale caselor din jumătatea superioară a ecliptcii (Casele II, III şi Casele V, VI) şi, prin opoziţie cu acestea, se deduc şi cuspidele caselor din jumătatea inferioară (Casele VIII, IX şi Casele XI, XII).
3. sistemul Regiomontanus - porneşte de la împărţirea ecuatorului ceresc în 12 sectoare egale. Acestea sunt apoi proiectate pe ecliptică, de-a lungul meridianelor ce unesc capetele axei lumii (Zenitul şi Nadirul). Prin urmare, modelul corelează cele trei planuri fundamentale ale sferei cereşti (cel al eclipticii, al ecuatorului şi al orizontului). Sistemul Regiomontanus, propus de astrologul german  Johann Müller, a fost ulterior înlocuit de sistemul Placidus.
4. sistemul Placidus - este unul din cele mai răspândite sisteme de case, în special în astrologia vestică modernă. Porneşte de la stabilirea cuspidelor mari, în sistem cuadrant, obţinându-se divizarea cercului astrologic în patru sectoare. Casele intermediare sunt determinate în continuare în strânsă legătură cu locul şi cu momentul naşterii. Mai precis, se calculează timpul scurs de la momentul naşterii până la culminarea ascendentului (atunci când ascendentul ajunge la mijlocul cerului) - semiarcul diurn, iar acesta se împarte la trei. Adăugând treimea astfel obţinută la ora naşterii, se află cuspida Casei XII, adunând două treimi, se determină cuspida Casei XI. În continuare, cu A^s ajuns în poziţia iniţială a   M^c, se reia procedeul aplicat în cazul primului semiarc diurn (se determină cuspidele Caselor IX şi VIII), continuându-se cu obţinerea în mod identic a cuspidelor caselor aflate pe arcul nocturn (pe semiarcul nocturn de la D^s  până la I^c evidenţiindu-se cuspidele Caselor VI şi V, iar pe semiarcul cuprins între I^c şi A^s, cuspidele Caselor III şi II. Prin urmare, se poate afirma că deşi sistemul Placidus este similar cu modelul Alchabitius (deoarece ambele împart în trei părţi egale timpul necesar ascendentului pentru a străbate un cuadrant, folosind cercuri orare pentru a proiecta cuspidele pe ecliptică), cele două diferă sub aspectul arcelor de cerc utilizate. Atfel spus, în timp ce sistemul Alchabitius propune împărţirea primelor două semiarce şi aflarea cuspidelor din arcul nocturn prin opoziţie cu cele determinate în prealabil, sistemul Placidus este unul iterativ, care presupune împărţirea fiecăruia din cele patru cuadrante, pe măsură ce ascendentul se suprapune, pe rând, peste cuspidele mari. Sistemul a fost denumit după călugărul italian Placidus de Titis (secolul al XVII-lea), deşi se pare că a fost menţionat pentru prima dată în literatura arabă în secolul al XIII-lea.
5. sistemul Meridian sau Axial - divide ecuatorul ceresc în 12 părţi egale, pornind de la meridianul locului (de aici decurge faptul că ascendentul nu este unul şi acelaşi cu cuspida Casei I). Punctele obţinute astfel servesc drept cuspide ale caselor astrologice, după ce sunt în prealabil proiectate de-a lungul meridianelor cereşti pe ecliptică. Ascendentul îşi menţine semnificaţiile astrologice consacrate, cu toate că este înlocuit de ascendentul ecuatorial (intersecţia meridianului locului cu ecliptica). Sistemul Meridian este, prin urmare, un pseudosistem cuandrant, deoarece, deşi cuspidele caselor cadente se află în relaţii de cuadratură, cea a Casei I nu se identifică cu ascendentul.
6. sistemul Campanus - îi este atribuit lui Campanus din Novara, deşi se presupune că ar fi fost folosit şi înainte de acesta. Planul de la care porneşte modelul este cel al primului vertical (cercul mare care trece prin Zenit, Nadir şi punctul cardinal Est din planul orizontului observatorului). Acest cerc este împărţit în 12 părţi egale, care sunt apoi proiectate pe ecliptică de-a lungul meridianelor ce unesc Zenitul cu Nadirul.
7.  sistemul Krusinski- alege ca plan de bază cercul mare al sferei cereşti, determinat de următoarele trei puncte: centrul sferei cereşti, zenitul, ascendentul (în astrologie este denumit cercul mare Ascendent-Zenit, întrucât faptul că este cerc mare implcă trecerea acestuia prin originea sferei). Planul circular, astfel identificat, este divizat în 12 de sectoare de cerc egale. Ascendentul şi descendentul sunt poziţionate la fel ca la modelele precedente, reprezentând cuspidele Casei I, respectiv, a Casei VII. Schimbarea intervine în ceea ce priveşte cuspidele Casei X şi a Casei IV. Astfel, cuspida Casei X devine însuşi Zenitul şi, analog, cuspida Casei IV este reprezentată de Nadir. Odată obţinute poziţiile tuturor cuspidelor, acestea sunt proiectate de pe cercul mare Ascendent-Zenit pe ecliptică, de-a lungul meridianelor ce unesc polii sferei cereşti. Acest sistem este unul din cele mai recente în domeniu (a fost publicat în 1995 în Polonia), fiind întâlnit şi sub denumirea de sistemul amfora.
8. sistemul Neo-Pophyry - este similar modelului pe care îl are la bază, cu excepţia faptului că împărţirea cuadrantelor nu se realizează în mod egal, ci din cele 3 case la care se divide un cuadrant, casa din mijloc va fi comprimată sau extinsă, după caz, în funcţie de mărimea arcului de cerc ocupat de cuadrantul respectiv (dacă acesta are peste 90°, casa va fi extinsă, iar în caz contrar, va fi comprimată).

       Casele astrologice se clasifică şi în personale (Casele I, V, IX), materiale (Casele II, VI, X), sociale (III,VII, XI), spirituale (Casele IV, VIII, XII). Semnificaţiile atribuite caselor astrologice de-a lungul timpului sunt sintetizate în tabelul următor: