Planetele în astronomologie

Planetele (din grecescul aster planetes, însemnând stea rătăcitoare) sunt corpuri cereşti fără lumină prorpie şi ce nu produc energie prin fuziune nucleară (precum stelele), care gravitează pe orbite eliptice în jurul unei stele, ce reprezintă centrul sistemului stelar respectiv. Sistemul Solar face parte din Galaxia Căii Lactee, fiind compus din 8 planete (Pluton este considerată planetă pitică din anul 2006) care se rotesc în jurul Soarelui pe orbite eliptice, în sens direct. De asemenea, cele 8 corpuri cereşti se rotesc în sens direct şi în jurul axelor proprii, cu excepţia planetelor Venus şi Uranus, care se rotesc în sens retrograd. În antichitate, ultima planetă din Sistemul Solar era considerată Saturn (practic, se cunoşteau planetele Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn). Acestea, exceptând Pământul şi adăugându-se Soarele şi Luna au constituit temeiul denumirii zilelor săptămânii. Cele 7 corpuri cereşti au fost asociate de-a lungul timpului celor 12 zodii, ţinând cont de corespondenţe între energiile şi vibraţiile celor două categorii. Astfel, Soarele şi Luna au fost desemnate ca guvernatori pentru câte o zodie, iar celelalte corpuri cereşti, în număr de 5, pentru restul de 10 zodii, fiecare planetă devenind, astfel, guvernatoare a două zodii, în mod concomitent, manifestându-şi energia diurnă printr-una din zodii şi pe cea nocturnă, prin cealaltă. Ulterior, descoperirea a încă 3 planete (Neptun, Uranus şi Pluto) a produs modificări ale sistemului cunoscut în antichitate, având ca rezultat teoria astrologică existentă şi în prezent, în care unele zodii sunt guvernate de câte 2 planete (Scorpionul, Vărsătorul şi Peştii).

 În studiul hărţilor natale, este esenţială înţelegerea modului în care vibraţiile diferitelor planete se manifestă prin semne, unele semne favorizând fluxul energetic, iar altele blocându-l, de aici apărând noţiunile de demnităţi şi detrimente. Se consideră că o planetă este în demnitate atunci când raportul dintre aceasta si zodia în care se află este de domiciliu, exaltare sau trigonocraţie. De asemenea, o planetă este în relaţie de detriment cu o zodie dacă între acestea se formează un raport de cădere sau de exil. O relaţie oarecum neutră este considerată cea de peregrinaj. Se spune că o planetă este în domiciliu atunci când aceasta se află în poziţie normală de guvernare, această situaţie favorizând manifestarea optimă a influneţelor planetei. Exaltarea unei planete presupune o poziţie care implică accentuarea influenţelor sale, pornind de la raportul dintre semnul guvernat de planeta respectivă şi semnul în care apare pe harta natală (se consideră că o planetă este în exaltare într-un semn dacă relaţia dintre acest semn şi cel guvernat de planetă este de sextil, deci un unghi de 60°). O planetă se află în cădere dacă forţa sa este mult diminuată, aspectul fiind mai degrabă disonant, însă o parte din influneţe se mai pot face simţite (este cazul în care semnul guvernat de planetă şi cel în care aceasta apare pe harta natală este de 90°, deci cuadratură). Exilul este starea opusă celei de guvernare, vibraţiile planetei aflate în această poziţie fiind, practic blocate, de unde şi denumirea detrimentului (unghiul format de semnul guvernat de planetă şi de semnul în care aceasta este situată pe harta natală este de 180°, adică opoziţie). Trigonocraţia este un aspect favorabil, ce permite exercitarea armonioasă a influnţelor planetare, apropiindu-se de mediul optim (o planetă este în trigonocraţie într-un semn dacă aspectul dintre semnul respectiv şi cel guvernat de planetă este de trigon, 120°). Peregrinajul presupune o poziţie ce nu se regăseşte între cazurile prezentate anterior (adică presupune un unghi de 30° sau de 150°).

Una din primele variante în legătură cu demnităţile şi detrimentele planetare a fost prezentată de Ptolemeu într-un tabel în care erau trecute poziţiile de domiciliu, exaltare, exil şi cădere, pentru cele cinci planete cunoscute atunci, la care se adăugau Soarele şi Luna. După cum se poate vedea în acest tabel, la semnul Berbecului, spre exemplu, în exaltare figurează Soarele, adică guvernatorul zodiei Leu, cu care Berbecul se află în raport de trigon (un unghi de 120°). Pe acest principiu, s-ar putea afirma că Soarele în Berbec este în trigonocraţie (o poziţie care nu este surprinsă în tabelul lui Ptolemeu pentru niciunul din semne) şi nu în exaltare (în această poziţie aflându-se Mercur, ca guvernator la zodiei Gemeni şi Uranus, ca guvernator al zodiei Vărsător). De asemenea, în ceea ce priveşte căderea, ultima coloană a tabelului nu este completată pentru unele semne, cu toate că pentru fiecare din acestea există cel puţin o planetă ale cărei influenţe să fie de natura acestui detriment în zodia respectivă (cu excepţia zodiei Peşti, la care detrimentul căderii este discutabil). Asemenea lacune apar şi la coloana în care este trecută exaltarea. Se mai poate observa şi faptul că în viziunea lui Ptolemeu atât pentru Rac, cât şi pentru Leu, planeta aflată în exil este Saturn (în calitate de guvernator a două semne, cum era considerat în acea vreme: al Capricornului şi al Vărsătorului). Pornind de la unghiurile descrise anterior pentru fiecare demnitate şi detriment, s-a întocmit un nou tabel, având pe orizontală planetele, iar pe verticală semnele. La intersecţia celor două se află demnităţile şi detrimentele corespunzătoare. În situațiile în care pentru o poziție din tabel erau mai multe opțiuni posibile, s-a ales varianta mai relevantă sub aspect astrologic. Spre exemplu, la intersecția zodiei Pești cu coloana Jupiter, a fost trecută demnitatea domiciliu, deși planeta Jupiter guvernează și zodia Săgetător, care este în aspect de cuadratură cu semnul Peștilor și, din acest punct de vedere, Jupiter în Pești ar putea fi considerat în cădere. De asemenea, un alt exemplu se referă la raportul dintre Capricorn și Mercur, cunoscând faptul că planeta guvernează atât Gemenii, cât și Fecioara (între Capricorn și Gemeni, aspectul este de inconjuncție - 150°, iar între Capricorn și Fecioară aspectul este de trigon - 120°). Prin urmare, alegerea s-a făcut între cazurile peregrinaj și trigonocrație, alegându-se cel din urmă, întrucât primul presupune un aspect minor, mai puțin semnificativ. Rezultatele studiului sunt cuprinse în următorul tabel:

Deși în decursul deceniilor ce au urmat după descoperirea lui Pluton (în anul 1930), studiile din domeniu nu au confirmat existența altor planete dincolo de aceasta, concluzia aproape unanimă fiind aceea că Sistemul Solar ar fi înconjurat de vid. Cu toate acestea, unii astronomi sugerau în aceeaşi perioadă existenţa unei populaţii de corpuri cereşti aflate dincolo de Neptun. La scurt timp după descoperirea lui Pluton, astronomul american Frederick C. Leonard s-a problematizat asupra posibilităţii ca evenimentul să abiă menirea de a scoate la lumină prima serie de corpuri, pe care le denumea ultra-neptuniene, având aceeaşi natură ca şi Pluton şi care ar fi fost descoperite în viitorul apropiat. În anul 1943, astronomul irlandez Kenneth Essex Edgeworth, într-un articol publicat în Journal of the British Astronomical Association, a emis ipoteza că regiunea exterioară Sistemului Solar ar fi ocupată de un număr vast de corpuri cereşti de mici dimensiuni, comparativ cu planetele, şi care, deviind periodic de la orbitele lor iniţiale, s-ar putea abate pe traiectorii ce pătrund în Sistemul Solar, devenind astfel comete. În 1951, în articolul revistei Astrophysics, astronomul american Gerard Kuiper dezbătea exstenţa unui asemenea brâu de corpuri cereşti, ce s-ar fi format în evoluţia timpurie a Sistemului Solar, un fel de disc, a cărui componenţă ar fi fost în cele din urmă împrăştiată de către Pluton în exterior, către Norul Oort (se presupunea că Pluton are dimensiuni similare cu cele ale Terrei). Această ipoteză a îmbrăcat numeroase alte forme anii ce au urmat. În anul 1962 fizicianul candadian Alastair G.W. Cameron vorbea despre existenţa unei mase incomensurabile de corpuri de dimensiuni reduse, aflate în exteriorul Sistemului Solar. În 1962 astronomul american Fred Whipple, cunoscut pentru faimoasa teorie a bulgărelui de zăpadă murdar privind structura cometelor, afirma că un brâu de comete ar avea o masă suficientă pentru a putea produce perturbaţiile orbitei lui Uranus, atributie până atunci ipoteticei Planete X. În 1977 astronomul american Charles T. Kowal a descoperit un corp ceresc înghețat, având orbita între Saturn și Uranus, acesta fiind apoi cunoscut sub denumirea de Chiron. Evenimentul a fost urmat în 1992 de identificarea unui alt obiect cu orbită similară - Pholus - moment care a marcat începutul unei noi etape în demersul studiului cometelor (în prezent, este recunoscută existența unei întregi populații de comete cu orbite între Jupiter și Neptun, acestea fiind denumite centauri în literatura de specialitate). Aprofundarea cercetării cometelor a scos la iveală numoeroase indicii cu privire la existența unei centuri de corpuri cerești în afara Sistemului Solar. Încă din anul 1950, astronomul olandez Jan Oort lansase ipoteza prezenței în afara planetelor cunoscute a unei regiuni de reconstituire a cometelor, având aspectul unui roi sferic, ce avea să fie cunoscut ulterior sub denumirea de Norul Oort. Cu toate acestea, în anii '70, a fost pusă la îndoială posibilitatea provenienţei cometelor (în special a celor periodice) în mod nemijlocit din Norul Oort, ajungându-se la concluzia că numărul mare al cometelor observabile de pe Terra putea fi pus numai pe seama existenţei unui brâu de comete în jurul Sistemului Solar, acesta având o lăţime cuprinsă între 35 şi 50 de unităţi astronomice. În anul 1988 o echipă de astronomi canadieni, formată din Martin Duncan, Tom Quinn şi Scott Tremaine, a realizat o serie de simulări computerizate pentru a determina dacă toate cometele periodice ar fi putut proveni strict din regiunea Norului Oort. Cercetările au arătat că originea majorităţii cometelor periodice este alta decât Norul Oort, fiind mai adecvată ipoteza provenienţei corpurilor cereşti dintr-o zonă mai apropiată de Sistemul Solar, având aspectul unei centuri, caz în care rezultatele simulărilor se reflectau în observaţiile astronomice privind cometele. Se pare că presupusa centură ar fi fost denumită de către Tremaine Centura lui Kuiper, datorită asocierii numelui astronomului cu noţiunea de centură de comete, ambele apărând în aceeaşi frază dintr-un articol de specialitate aparţinându-i lui Julio Fernandez. În 1987, astronomul britanic David Jewitt, alături de Jane Luu, a demarat cercetări în vederea descoperirii unui eventual corp ceresc, cu orbită situată dincolo de Pluton, în 1992 acestea având drept rezultat observarea primului obiect recunoscut ca aparţinând Centurii lui Kuiper (KBO - Kuiper Belt Object), fiind denumit 1992 QB1 (de unde şi denumirea ulterioară de cubewano, dată corpurilor cereşti din această categorie). În prezent, se cunosc numeroase categorii de planete minore distante, după cum se poate observa în imaginea de mai jos:

Termenii din schema se definesc după cum urmează: 

• obiecte Cis-Neptuniene (CNOs)  = practic, toate corpurile cereşti care se află în perimetrul interior al orbitei planetei Neptun și dincolo de orbita planetei Jupiter. Cu toate acestea, termenul este folosit cu precădere pentru desemnarea acelor planete minore distante diferite de cele Trans-Neptuniene, altfel spus, se referă la acele obiecte cosmice care orbitează în jurul Soarelui, având traiectorii inclusiv până în drept etul celei neptuniene, situate, totodată în exteriorul orbitei planetei Jupiter. Din această categorie fac parte subdiviziunile centaurilor și a troienilor neptunieni.
  • centauri = corpuri cereşti Cis-Neptuniene de dimensiune relativ redusă, ce orbitează în jurul Soarelui, în regiunea dintre planetele Jupiter şi Neptun, intersectând orbita uneia sau a mai multor planete gigante. Caracteristicile centaurilor sunt similare atât cu cele ale asteroizilor, cât şi cu cele ale cometelor (de unde şi denumirea dată acestor obiecte cosmice, indicând natura lor hibridă). Se estimează că în Sistemul Solar există aproximativ 44000 de centauri cu diametrul mai mare de 1 km. Cei mai reprezentativi centauri din Sistemul Solar sunt: Amycus, Bienor, Hylonome, Chariklo, Absolus, Nessus, Pholus, Chiron etc.
  • troieni neptunieni = obiecte cosmice Cis-Neptuniene care se rotesc în jurul Soarelui, având perioade de revoluţie şi orbite identice cu cele ale planetei Neptun (se află în raport de rezonanţă de 1:1 cu Neptun - durata mişcării de revoluţie neptuniene este aceeaşi cu a unui troian neptunian), situate în punctele Lagrange 4 şi 5 ale orbitei lui Neptun. În prezent se cunosc 9 troieni neptunieni, din care 6 orbitează în jurul Soarelui, fiind situate în zona celui de-al patrulea punct Lagrange - L4 (la 60° măsurate pe orbita neptuniană, înainte de Neptun), iar 3 aflându-se în regiunea celui de-al cincilea punct Lagrange - L5 (la 60° după Neptun).

•  obiecte Trans-Neptuniene (TNOs) = toate obiectele cosmice cu orbită în jurul Soarelui, situate dincolo de orbita lui Neptun (cu semiaxa mare de dimensiune superioară celei a planetei Neptun). În prezent se cunosc peste 1.200 de corpuri Trans-Neptuniene. Cele mai mari astfel de corpuri cereşti sunt Eris şi Pluton, urmate de Makemake şi Haumea. Obiectele Trans-Neptuniene se clasifică în obiecte din Centura Kuiper, obiecte din discul împrăştiat, obiecte detaşate şi obiecte din Norul Oort.
• obiecte din Centura Kuiper (KBOs) = corpuri cereşti Trans-Neptuniene situate în Centura Kuiper. Obiectele din Centura Kuiper (KBOs) se împart în obiecte clasice şi în obiecte rezonante.
• obiecte clasice din Centura Kuiper (cubewanos) = corpuri cereşti din Centura Kuiper cu orbita de excentricitate redusă, aflate dincolo de Neptun şi care nu se caracterizează prin rezonanţă orbitală cu Neptun. Obiectele din această categorie au axele semi-majore cu dimensiuni cuprinse între 40 şi 50 u.a. şi înclinaţii pe orbită reduse, asemenea planetelor clasice. Câteva exemple de cubewano sunt: Makemake, Quaoar, Varuna, Chaos, Logos, Deucalion, Borasisi, Teharonhiawko, Huya etc.
• obiecte rezonante din Centura Kuiper = obiecte cosmice din Centura Kuiper, aflate în rezonanţă orbitală cu Neptun, adică perioadele de revoluţie ale corpurilor din acestă categorie pot fi exprimate în relaţii bazate pe numere îtregi, pornind de la perioada de revoluţie a lui Neptun (de ex 3:2, 2:1 etc). Corpuri rezonante se găsesc şi în discul împrăştiat. Obiectele rezonante din Centura Kuiper se clasifică în categoriile principale ale plutinilor şi twotinilor.
• plutini = corpuri cereşti rezonante din Centura Kuiper, cu rezonanţe orbitale de 3:2 în raport cu Neptun (altfel spus, în timp ce Neptun se roteşte de 3 ori în jurul Soarelui, obiectele de tip plutino efectuează două rotaţii complete). Traiectoriile acestor corpuri intersectează orbita lui Neptun. Au perioade de revoluţie de aproximativ 247,32 ani. Cei mai cunoscuţi plutini sunt: Pluto (248,54 ani), Orcus (247,49 ani), Ixion (248,63 ani), Huya (250, 36 ani), Rhadamanthus (245,79 ani).
• twotini = corpuri cereşti rezonante din Centura Kuiper, cu rezonanţe orbitale de 2:1 în raport cu Neptun (în timp ce Neptun se roteşte de 2 ori în jurul Soarelui, un twotino efectuează o rotaţie completă). În prezent se cunosc mai mulţi plutini decât twotini. Un twotino are o perioadă de revoluţie de aproximativ 329,76 de ani.

• obiecte din Discul Împrăştiat = planete minore îngheţate ce populează o regiune îndepărtată a Sistemului Solar, având excentricităţi accentuate, de până la 0.8, înclinaţii pe orbită pronunţate, de până la 40° şi periheliul mai mare de 30 u.a. Din Discul Împrăştiat fac parte cometele cu perioade orbitale scurte, precum şi alte obiecte cosmice, cele mai cunoscute fiind candidatele la statutul de planetă pitică Sedna (cu toate că descoperitorul Sednei, Michael E. Brown, a sugerat de-a lungul timpului includerea corpului ceresc în Norul Oort, dat fiind că periheliul planetei este la 76 u.a. depărtare, iar alţi cercetători îl clasifică în componenţa obiectelor detaşate) şi Eris cu satelitul său Dysnomia. Din categoria obiectelor Discului Împrăştiat face parte şi o serie de obiecte rezonante.
• obiecte detaşate = reprezintă o clasă dinamică de corpuri cereşti Trans-Neptuniene din Sistemul Solar. Aceste obiecte cu perihelii de peste 40 u.a., cu semiaxe mari de sute de u.a. şi orbite foarte eliptice sunt suficient de îndepărtate de influenţele gravitaţionale exercitate de către Neptun, astfel încât orbitele lor sunt independente, nefiind perturbate de mişcările planetelor mari.
• obiecte din Norul Oort = se presupune că ar fi corpuri cereşti îngheţate, aflate la aproximativ 50000 u.a. de Soare, adică la o depărtare de aproape un an-lumină de astrul central (şi la aproape un sfert din distanţa până la Proxima Centauri, care este steaua cea mai apropiată de Soare). Partea exterioară a Norului Oort constituie graniţa dominanţei solare. În componenţa Norului Oort intră cometele cu perioade orbitale lungi, precum şi alte 4 corpuri cereşti de natura planetelor (dintre care unul este Sedna, potrivit unora din astronomi).

      Date privind planetele mari (Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun), precum şi informaţii referitoare la Soare şi la Lună, atât sub aspect astronomic (informaţii legate de descoperirea lor, de diametru, viteză orbitală, înclinaţie pe orbită, excentricitate, perioadă de rotaţie şi de revoluţie), cât şi sub aspect astrologic (inclusiv semnificaţia în mitologie şi simbolurile aferente) sunt sintetizate în tabelul următor:

    Date privind planetele minore (planetele pitice Ceres, Pluton, Haumea, Makemake, Eris; candidatele la statutul de planetă pitică Varuna, Ixion, Sedna, Orcus, Quaoar; centaurii Nessus, Chiron, Pholus), atât sub aspect astronomic (informaţii legate de descoperirea lor, de diametru, viteză orbitală, înclinaţie pe orbită, excentricitate, perioadă de rotaţie şi de revoluţie), cât şi sub aspect astrologic (inclusiv semnificaţia în mitologie şi simbolurile aferente) sunt sintetizate în tabelul următor: